Cele mai vizibile si mai bine studiate la virsta a III-a sunt modificarile din plan anatomic si fiziologic. Astfel cele mai evidente si mai precoce modificari le gasim la nivelul pielii, care se rideaza si se deshidrateaza iar parul albeste si rareste putind duce in final la o scadere a imaginii de sine.

Diminuarea gustului si mirosului impiedica identificarea alimentelor nocive si satisfacerea gustativa iar asociate cu deteriorari dentare pot sta la baza malnutritiei. Scaderea sensibilitatii auditive si vizuale poate duce la retragerea in sine a individului si la izolarea sa.

Reducerea fortei musculare si instalarea osteoporozei modifica capacitatea individului de a se deplasa in mediul sau. Modificarile la nivelul aparatului cardio-vascular si respirator traduse prin cresterea tensiunii arteriale si venoase, scaderea frecventei cardiace, cresterea efortului necesar procesului de respiratie duc de asemenea la diminuarea mobilitatii individului.

Activitatea ovariana inceteaza iar la nivelul aparatului genital masculin se produc modificari importante, vizind astfel transformari la nivelul vietii sexuale.

Toate aceste modificari aparute dimiuneaza capacitatea organismului de a face fata solicitarilor cotidiene si favorizeaza aparitia diferitelor boli cu efect asupra integritatii personale. Instalarea dementei reduce progresiv viata sociala a individului.

ERICK H. ERIKSON considera batrinetea al VIII-lea ciclu de dezvoltare umana, ce se contureaza ca expresie a nuclearizarii activitatii psihice in jurul trairilor de realizare versus disperare. O clasificare stadiala a virstelor de regresie presupune urmatoarele 3 etape:

Pensionarul este nevoit sa-si petreaca o mare parte a timpului in casa “intre patru pereti” iar orasele moderne accentueaza acest sentiment de claustrare cu efectele sale nocive.

Pregãtirea psihicã pentru acceptarea si adaptarea la pensionare presupune etape sintetizate de R.Atchley (Sociologia pensionãrii) in:

1. faza de prepensionare, in care cei activi sunt sprijiniti emotional pentru a accepta ideea retragerii. Asistentul social poate sã stimuleze persoanele apropiate subiectului pentru ca acestea sã-l familiarizeze cu ideea pensionãrii.
2. faza imediat urmãtoare pensionãrii, in care subiectul isi recapãtã plãcerea de a petrece timpul cãlãtorind, practicand sporturi, fãcand colectii, crescand nepotii, etc.
3. faza dezamãgirii, in care se pierde incantarea de a fi pensionar.
4. faza reorientãrii, in care depãsindu-si starea de dezamãgire cautã o variantã prin care sã-i fie satisfãcutã necesitatea de a fi activ din punct de vedere social.

Unul din efectele pensionãrii constã in diminuarea veniturilor si aparitia dificultãtilor financiare, care se reflectã in pierderea pozitiei sociale si a prestigiului.

Nemultumirile si lipsa satisfactiilor datorate retragerii din activitate reprezintã un semnal pe care asistentii sociali il pot interpreta in mod dual:

• sustinerea unor proiecte care sã aibã drept scop ameliorarea politicii sociale si protejarea efectivã a acestei categorii de populatie;
• reorientarea bãtranilor spre activitãti care sã permitã obtinerea satisfactiilor emotionale si financiare prin exersarea tuturor abilitãtilor detinute.

Specialisti in psihosociologia varstei a-III-a au incercat sã corijeze abordãrile discriminatorii elaborand douã teorii:

1. Adeptii teoriei activismului social sustin cã persoanele aflate in situatia generatã de retragerea din activitate incearcã sã gãseascã satisfactie fie mentinand preocupãrile din perioada tineretii, fie identificand un substitut de genul activitate voluntarã sau sportivã. Pentru aceastã categorie de bãtrani nevoia de prestigiu si de stimã se constituie intr-un argument in favoarea stilului de viatã activ. In sprijinul teoriei au fost aduse urmãtoarele argumente:

• cei care isi continuã activitatea, la varsta a III-a isi mentin starea de sãnãtate;
• functiile cognitive sunt prelungite de activism;
• continuarea relatiilor sociale prin implicarea in diferite activitãti contribuie atat la obtinerea avantajelor materiale, cat si la evitarea izolãrii sociale.

1. Teoria lipsei de angajament sau dezinteresãrii sustine cã insãsi societatea incurajeazã retragerea din activitate iar nevoile bãtranilor trebuie interpretate diferentiat de nevoile persoanelor din alte categorii de varstã. Corespunzãtor acestei teorii sunt identificati subiecti pentru care activitatea sub diferite forme nu mai exercitã atractie.

In societatile traditionale statusul inalt al persoanelor de virsta a III-a era justificata prin onoarea si respectul acordate de catre indivizii tineri datorita:

In societatea moderna, care cunoaste un rapid proces de schimbare, contributia lor scade iar controlul exercitat de ei diminueaza. Iesirea din cimpul muncii si reducerea nucleului familial prin plecarea copiilor creeaza modificari complexe in sfera rol - statusurilor batrinilor.

Subidentitatea profesionala sau maritala se estompeaza sau inta in criza (prin decese). Bolile de degenerescenta fac din aceasta perioada fragila o etapa de instrainare, cu atit mai mult cu cit se traieste sentimentul inutilitatii sociale si al abandonului data fiind criza de timp a copiilor deveniti adulti, plecati din casa parinteasca cu propria lor familie.

ERICK ERICKSON asociaza modificarile aparute in stima de sine deteriorarilor din statusul social, imbolnavirilor, pierderii partenerului de viata, scaderii nivelului de trai. La acestea se adauga o criza de prestigiu ca si imaginea proprie asupra imbatrinirii ca fenomen de regresie.

Criza intereselor se exprima ca o antrenare mai mare pe primul plan a dorintelor latente culturale si de loisir-uri. Casa, caminul, isi recapata centrul de greutate. Incep sa se organizeze hobby-uri.

Stima de sine este derivata pentru ei din considerarea propriei persoane ca morala si religioasa. Virstnicul reprezinta o valoare prin spirit si nu prin trup sau psihic. Avind spirit si de aici intelepciunea vietii, reprezinta o valoarea sociala prin model si influenta benefica asupra celorlalti. Are loc o hipertrofiere a sinelui ca urmare a raportarii la propria persoana a tuturor faptelor si de justificare a comportamentelor sale prin dilatarea drepturilor personale si atrofierea sensibilitatii.

Sindromul de depersonalizare exprimat prin pierderea identitatii personale prezent la virsta a III-a inhiba latura comunicationala a individuluiã acesta este lipsit de vioiciune, pentru el lucrurile se desfasoara ca in vis, emotiile sunt reci.

Ideile de persecutie creeaza impresia ca este in permanenta observat si urmarit, ca nimic din ceea ce spune si gindeste nu este pe placul altora. In situatii mai dificile comportamentul aberant se traduce prin parasirea domiciliului, vagabondaj, fuga de colectiv. Adeseori se asociaza cu consum de alcool si tentative de viol.

Starile depresive perturba relatiile individului cu cei din jurul sau si se creeaza fenomene de dezadaptare. Ideea de inutilitate sau neluare in seama de cei din jur imprima un caracter tragic, de tristete si sentimente de frustrare.

Denuclearizarea familiei traditionale aduce cu sine o simplificare a relatiilor parinti - copii. Se remarca pe de o parte dorinta adultilor tineri de a avea propria familie, de a locui separat de adultii batrini, reducind accesul acestora la viata proprie iar pe de alta parte tendinta unui numar din ce in ce mai mare de persoane in virsta de a se refugia, de a se izola.

Cresterea dependentei batrinilor de adultii tineri creeaza o relatie mai mult sau mai putin stresanta atit pentru parinti cit si pentru copiii lor.

Maltratarea si neglijarea varstnicului de cãtre ceilalti membri ai familiei este adesea subapreciatã. Femeile sunt mai frecvent afectate decat bãrbatii si acei care au boli somatice sau tulburãri psihiatrice prezintã cel mai mare risc. Maltratarea vine, de obicei, din partea unei rude si este adesea repetatã. Ea poate lua forma neglijãrii sau izolãrii fortate, care poate fi demonstratã de faptul cã acesta slãbeste. De asemenea, averea poate constitui obiectul abuzului.

Continuare in numarul urmator