Un fenomen tot mai des antalnit an ultimii ani, atat an tara noastrã cat si an strãinãtate, care a suscitat dezbateri ample an literatura juridicã (mai ales peste hotare) si cãruia i s-au consacrat ample manifestãri – Congresul de drept al familiei de la Upsalla din 1978 (an exclusivitate), Conferinta U.E.O.F. de la Moscova din 1990, este uniunea de fapt denumitã si cãsãtorie sociologicã sau mai nou uniune liberã. Un numãr din ce an ce mai mare de cupluri refuzã sã se cãsãtoreascã, ducand o viatã organizatã, avand deseori si copii. Dacã la anceput aceastã realitate socialã a fost tãgãduitã, curentul conservator vãzand an uniunea de fapt o simplã negare a institutiei cãsãtoriei, an timp ea a fost luatã an considerare, ba mai mult, a apãrut nevoia consacrãrii juridice a anumitor efecte pe care le produce. Relevantã din acest punct de vedere este si practica judiciarã din tara noastrã, care dincolo de textele de lege (reglementarea era imposibilã an perioada dictaturii), recunoaste constant anumite efecte ale uniunii de fapt. Astfel, jurisprudenta an materie a recunoscut constant coproprietatea concubinilor asupra bunurilor dobandite ampreunã; de asemenea, instantele admit actiunile de cercetare a paternitãtii an cazul persoanelor care au trãit an concubinaj notoriu.

Unul dintre conceptele care la ora actualã constituie un mit fondator al dreptului contemporan al familiei este acela de cuplu contrabalansat de non-couple. “Le mythe de couple” traduce un model social imanent adus prin irationalul colectiv ce opune “le droit du modele au droit du principe” ne relevã profesorul Dekeuwer-Deffosez de la Facultatea de Drept din Lille. Astfel, an Franta cuplul este recunoscut explicit prin lege ca fiind compus dintre un bãrbat si o femeie, amandoi an viatã, cu varstã situatã an limitele capacitãtii de a procrea.

Practica medicalã constantã privind procreatia asistatã (procreation médicalement assistée - PMA) a impus necesitatea autorizãrii juridice si judiciare de a procrea an cazul persoanelor necãsãtorite. Alte tãri europene cum sunt Germania, Austria, Suedia, Norvegia, Spania, Marea Britanie au o legislatie diferitã neadmitand accesul cuplurilor necãsãtorite la procreatia asistatã.An privinta persoanelor singure – vãduve sau celibatare si a cuplurilor homosexuale, legislatiile tãrilor europene sunt an concordantã cã aceasta trebuie sã constituie un impediment al accesului la tehnicile PMA.

Definirea legalã a cuplului si ideologizarea uniunii libere ne oferã o nouã viziune asupra parentalitãtii: fictiunea cuplului parental indisolubil ca un fel de negare a separãrii, cum se exprimã Iréne Thery. Cu toate acestea, indiferent de modelul matrimonial, ideea indisolubilitãtii cuplului parental trimite la coresponsabilitatea parentalã care, dupã autorul mai sus citat, nu are decat un sens pedagogic pentru cã an fapt rãspunderea este monoparentalã. An cele mai multe cazuri copilul locuieste la mamã iar tatãl nu are decat un rol simbolic, ceea ce nu profitã stãrii psiho-afective a copilului; de asemenea, an aceste cazuri tatãl vitreg este absolvit prin lege de exercitarea oricãrei autoritãti.

Exercitarea comunã a autoritãtii parentale an cazul uniunii libere, mai pune si alte probleme care rãman fãrã rãspuns si anume: care este regimul juridic al copiilor an cazul separãrii cuplului necãsãtorit; de asemenea, an ipoteza infractiunii de sustragere a minorului de la cei care exercitã autoritatea parentalã sau de la locuinta (rezidenta) sa, cine este culpabil de sustragerea copilului? Desigur, an acest ultim caz, notiunea de rezidentã este ambiguã pentru cã desi este fixatã de cãtre judecãtor, aceasta este cea unde locuia copilul anainte de separare sau unde locuieste dupã separare? Autorul nu face critica legiferãrii uniunii libere, ci atrage atentia cã legiuitorul ar trebui sã ia mãsuri corespunzãtoare la situatii concrete.

Discriminarea antre cuplu si non-couple, antre drept si non-droit, pe care autorul mai sus citat o gãseste injustã, marginalizeazã celibatarii si cuplurile homosexuale. Un fenomen comun antregii Europe este acela al creãrii unei duble legãturi de filiatie-maternã si paternã, manifestat prin lãrgirea posibilitãtilor de cercetare a paternitãtii naturale, prin refuzul inseminãrii artificiale a femeii celibatare sau vãduve si an acelasi timp prin crearea unei paternitãti fictive si incontestabile pentru copilul procreat artificial cu un tert donator.

Favorizand dualitatea filiatiei, legea actualã discrimineazã copiii ce au numai un singur pãrinte si an consecintã va scãdea numãrul cazurilor de filiatie unilateralã, pe de o parte, si va creste numãrul copiilor adoptabili “rezervati” cuplurilor cãsãtorite, pe de altã parte.

Se vorbeste adesea de drepturile copilului, de interesul superior al copilului.

Un document fundamental al omenirii contemporane este Conventia cu privire la Drepturile Copilului adoptatã de Adunarea Generalã O.N.U. la 20 noiembrie 1989 si ratificatã de Romania prin Legea nr. 18 din 1990.

Astfel, ideea de ocrotire a copilului a devenit unul din principiile de bazã ale dreptului nostru care subscrie scopurilor oricãrei societãti democratice de a asigura ocrotirea tinerei generatii.An cea mai mare parte legislatia romaneascã rãspunde imperativelor Conventiei. Desigur, cã existã si aspecte cu privire la care reglementarea romaneascã necesitã modificãri, unele dintre acestea survenind an timp – de exemplu reforma adoptiei privind trecerea competentei de la autoritatea tutelarã la instantele judecãtoresti, tendinta unificãrii legislative a ocrotirii minorilor.

Sintagma “copil – rege” nu presupune neapãrat cã an societatea noastrã primeazã suprematia copilului conform drepturilor si intereselor sale superioare proclamate prin conventie. Mai degrabã, drepturile copilului sunt recunoscute an mãsura an care ele coincid cu cele ale pãrintilor sau ale adultilor an general. Copilul realizeazã terapia de cuplu, el este copilul – protezã (l’enfant prothése) deoarece nu este dorit pentru el ansusi, ci pentru a amplini proiectul parental (le projet parental).

Plecand de la principiul non-discriminãrii antre copii, adoptat de Conventia europeanã cu privire la Drepturile Omului si de Conventia cu privire la Drepturile Copilului, aceasta nu implicã neapãrat cã pãrintii naturali si legitimi trebuie sã aibã aceleasi drepturi.An acest sens, Curtea europeanã a Drepturilor Omului a respins an nenumãrate randuri plangerile tatilor necãsãtoriti cu privire la absenta drepturilor rezultatã din decizia liber luatã de a nu se cãsãtori.

Tendinta actualã, relevatã pe deplin de cãtre jurisprudenta si doctrina francezã este aceea de a proteja familia legitimã, eventual ampotriva adevãrului biologic.An consecintã, drepturile copilului sunt negate lãsand loc falsului. Astfel, Legea bioeticã din anul 1994 incrimineazã cãutarea adevãrului sub incidenta legii penale, sanctiunile fiind an totalã coerentã cu anonimatul filiatiei ce presupune, anonimatul procreatiei asistate heterologe, anonimatul nasterii sub raze “X” ce priveste interdictia oricãrei actiuni an cercetarea maternitãtii (art. 341 si art. 341-1 noul Code civ.), mentinerea unei bariere simbolice cu privire la actiunea an cercetarea paternitãtii (art. 340 noul Code civ.). De asemenea, an Franta existã obligatia de a declara abandonul copiilor ai cãror pãrinti nu sunt interesati an termen de un an (art. 350 noul Code civ.), acestia fiind declarati copii de stat (pupille de l’Etat), pierzand an acest fel legãturile familiale anaintea unei eventuale adoptii. O altã incoerentã ce contravine principiului adevãrului biologic este cea a caracterului irevocabil al recunoasterii de complezentã (reconnaisance mensongére) an cadrul procreatiei asistate. {i toate acestea an numele respectului drepturilor copilului, ceea ce nu este admis an tãri ca Anglia, Elvetia, Suedia, Germania etc.

Ruptura identitãtii biologice a copilului, ruptura legãturilor cu trecutul si admiterea falsului nu pot rãmane fãrã consecinte, tendinta fiind aceea a anlocuirii familiei biologico-afective cu o familie tehnico-voluntaristã, pericol anuntat nu numai de literatura juridicã contemporanã din Franta.

An concluzie, modelul cuplului parental, heterosexual, egalitar, monogam si indisolubil cu privire la copii pune libertatea pãrintilor anaintea adevãrului biologic, anaintea adevãrului sociologic a familiilor recompuse, anaintea drepturilor si intereselor copilului. Astfel, legislatia modernã a tãrilor occidentale preferã sã ignore adevãrul biologic, fragilitatea uniunilor libere, atasamentul copiilor de pãrintii vitregi sau de cei adoptivi.

An cadrul cãsãtoriei sau an afara ei, faptul conceptiei si nasterii unui copil produce efecte nu numai an plan juridic, ci si an plan psiho-social - nasterea sentimentelor materne si paterne, asigurarea continuitãtii genealogice etc.

Sterilitatea, ca inaptitudine de a procrea, a intervenit din cele mai vechi timpuri an calea dorintei oamenilor de a avea copii. De aceea, oamenii percepand sterilitatea nu ca pe o fatalitate, ci ca pe o maladie, un handicap au anceput sã caute un remediu, o terapie. Societatea, an evolutia sa a ancercat diverse remedii, mai antai de naturã socialã - anfiintarea institutiei adoptiei, apoi pe aceea a mamei "nourricieres" (doicã, dãdacã) ce oferã o alternativã la situatia frustrantã de a nu avea copii, pentru ca apoi remediul de naturã medicalã sã culmineze cu ceea ce specialistii au numit triumful tehnicii asupra naturii: gestatia in vitro.

Procreatia asistatã sau artificialã este o metodã an care fecundarea nu se realizeazã prin uniunea naturalã dintre bãrbat si femeie, ci antr-un mod artificial, prin tehnici specifice ce presupun operatii si manipulãri ale gametilor si embrionilor umani.

O tehnicã ancã si mai veche ce se reflectã an dreptul englez din sec. al XVII-lea iar an cel francez cãtre sfarsitul sec. al XIX-lea cand dezvoltarea sa ia amploare, este aceea a inseminãrii artificiale - fecundarea prin introducerea de gameti masculi an organele genitale feminine, an afara oricãrui raport sexual, culminand an zilele noastre cu tehnica inseminãrii artificiale cu donator (IAD).

An prezent, tehnicile genetice permit examinarea factorilor ereditari a unui individ si stabilirea diagnosticului prenatal an vederea prevenirii unor maladii sau anomalii, tratarea celulelor somatice-gameti sau embrioni si de asemenea, manipulãrile genetice ca mijloc de cercetare. Progresele remarcabile an domeniu au declansat intense dezbateri sociale pe marginea pericolului manipulãrii genetice pentru existenta umanã, a utilizãrii comerciale a embrionului si a foetusului uman, dar si pe marginea diverselor litigii iscate de metodele procreatiei asistate cu privire la inseminarea post mortem, anonimatul donatorului, maternitatea de substitutie etc.

Pentru cã stiinta evolueazã mai rapid decat dreptul, dezvoltarea metodelor si tehnicilor mai sus amintite evidentiazã un larg evantai de posibilitãti si probleme juridice.

An primul rand este vorba despre statutul juridic al embrionului si protectia care i se acordã datoritã diverselor manipulãri in vitro sau an uter ce impun limitele evolutiei, protectia trebuind anteleasã nu ca o barierã, ci ca o stopare a abuzurilor. Mult timp nu s-a acordat un statut special embrionului refuzandu-se initiativa pentru dreptul la viatã decat de la nastere, cu efect retroactiv, dacã fãtul este viabil. Legislatia penalã alege compromisul considerand avortul licit, dacã este fãcut an conditii certe si bine precizate.

Legislatia cu privire la statutul juridic al embrionului nu antarzie sã aparã an unele tãri europene ca Spania, Marea Britanie distingandu-se antre "preembrion" (panã la a 14-a zi plecand de la fecundare) si embrion (dupã trecerea termenului de 14 zile), fiind interzise manipulãrile (conservare, experimente) asupra embrionului. An Germania protectia embrionului se realizeazã printr-o lege penalã.

An al doilea rand, an functie de statutul embrionului trebuie stabilitã legitimitatea tehnicilor si metodelor de procreatie artificialã care pun probleme grave nu numai an plan social, ci si an plan filosofic, etic, religios, economic si nu an ultimul rand an plan juridic, cu privire la protectia personalitãtii, dreptul de contractare, responsabilitate civilã si filiatie.

An aceastã privintã, la ora actualã, an Europa existã douã pozitii opuse ce afirmã existenta a douã tendinte legislative: una, an care primeazã dezvoltarea tehnicii – acceptarea de principiu a oricãrei variante tehnice, anonimatul donatorului de gameti, mãrirea duratei termenului an care embrionul poate fi manipulat (stadiul preembrionar), flexibilitate privind conditiile speciale de acces la tehnicile procreatiei artificiale (Spania, Marea Britanie, Franta), si alta, care pune accentul pe interesul persoanei, mai precis pe interesul copilului astfel conceput (Germania, Austria, Suedia, Norvegia, Elvetia).

Orientãrile sunt foarte variate nu numai an ceea ce priveste natura penalã sau civilã a legislatiei, ci si an ceea ce priveste filosofia de bazã din perspectiva cãreia aceste tehnici sunt considerate.